- Information
- AI Chat
110ani - 110 ani
Elite politice (R1R2108)
Universitatea de Vest din Timisoara
Preview text
110 ani de social-democratie în România Consiliul National al PSD Bucuresti - 9 iulie 2003 1 CUPRINS I. Cronologia social-democratiei românesti II. Social-democratia de la origini pâna la trecerea sa în ilegalitate A. Nasterea socialismului european B. Geneza social democratiei românesti si activitatea sa pâna la sfârsitul primului razboi mondial 1. Contextul epocii 2. Perioada pre- institutionala a socialismului 3. Activitatea Partidului Social- Democrat al Muncitorilor din România 4. Reconstituirea partidului 5. Miscarea social-democrata din Transilvania si Banat 6. Partidul Social- Democrat Român din Bucovina C. Social-democratia româneasca în perioada interbelica 1. Activitatea PSDR între 1918-1921 2. Încercarile de reunificare 3. Factionalismul stângii (1928-1938) D. Lupta social-democratiei românesti cu totalitarismul 4. Social-democratia între 1938-1944 5. Ocupatia sovietica si desfiintarea PSD III. Istoria institutional-doctrinara a noii social-democratii românesti A. Trasaturi generale ale vietii politice în tranzitie B. Problema mostenirii totalitare C. Dinamica institutionala a partidelor social-democrate D. Baza sociala a partidelor E. Doctrine si mentalitati 2 1910, martie – aprobarea statutului Tineretului muncitor, organizatia de tineret a PSDR 1912, august – înfiintarea, la Bucuresti, a Cercului feminin 1913 – participarea unei delegatii române la Congresul Internationalei Socialiste de la Copenhaga, care adopta o rezolutie pacifista 1915 – organizarea, la Bucuresti a unei conferinte a socialistilor balcanici septembrie – participarea unei delegatii române la Congresul Internationalei Socialiste de la Zimmerwald 1917 – formarea unui Comitet de actiune social-democrat român în exil, la Odessa 1918, ianuarie – rebotezarea Comitetului în Comitetul revolutionar român si mutarea lui la Moscova octombrie – formarea Consiliul National Român din Bucovina cu participarea PSDRB 12 noiembrie – formarea, în Transilvania, a Comitetului National Român cu participare social-democratilor ardeleni si banateni 1 decembrie – participarea a 150 de delegatii socialisti transilvaneni la Adunarea Nationala de la Alba Iulia 11 decembrie – schimbarea denumirii PSDR în Partidul Socialist 1919, mai – adoptarea unui program politic comun al partidelor socialiste din România Mare septembrie – schimbarea denumirii sectiei române a Partidului Social-Democrat din Ungaria în Partidul Socialist din Ardeal si Banat decembrie – formarea Consiliul General, organism reprezentativ de conducere al partidelor socialiste din România 1920, octombrie – organizarea partidelor socialiste regionale (din Vechiul Regat, Transilvania si Bucovina) pe baza unui statut unic 1921, 30 ianuarie - 3 februarie – sedinta Consiliului General al Partidului Socialist, în cadrul careia majoritatea delegatilor a hotarât afilierea la Internationala Comunista (Komintern) februarie – înfiintarea Comitetul Central al social-democratiei române de catre membrii disidenti „de dreapta” ai Partidului Socialist 8 mai – transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist Român (PCR) iunie – fondarea Federatiei Partidelor Socialiste din Româ nia de catre membrii Comitetului Central al social-democratiei române 1923, mai – participarea lui Ilie Moscovici, ca delegat al socialistilor români, la Congresul Internationalei a III-a de la Hamburg 4 1924, august – participarea unei delegatii române la Congresul Internationalei Socialiste de la Marsilia 1927, 7 mai – constituirea Partidului Social-Democrat (PSD), în frunte cu George Grigorovici, Constantin-Titel Petrescu si Ilie Moscovici 1928, iulie – formarea Partidul Socialist al Muncitorilor din România (PSMR) prin desprinderea unor disidenti PSD în frunte cu Litman Ghelerter si Stefan Voitec septembrie – formarea unui cartel electoral între PSD si PNT decembrie – formarea unui cartel electoral între PSMR si Blocul MuncitorescTaranesc 1929, august – reprimarea grevei minerilor de la Lupeni de catre guvernul Maniu; sfârsitul aliantei PSD cu PNT 1930, februarie-martie – participarea PSD la alegerile judetene, municipale si comunale cu liste proprii (au fost alesi sute de consilieri PSD) 1931, iunie – participarea PSD la alegerile parlamentare (6 locuri de deputati) iulie – participarea unei delegatii române la Congresul Internationalei Socialiste de la Viena septembrie – schimbare, la Conferinta restrânsa de la Câmpina, a denumirii PSMR în Partidul Socialist Independent din România (PSIR) 1932, iulie – participarea PSD la alegerile parlamentare (7 locuri de deputati) decembrie – participarea PSD la alegerile comunale (multi reprezentanti în fruntea primariilor si ca membri ai consiliilor comunale) 1933, februarie – formarea, prin desprinderea unor militanti din PSD, a Partidului Socialist din România (PSR), condus de Constantin Popovici august – crearea Partidul Socialist Unitar (PSU) prin unificarea PSR cu PSIR decembrie – esecul PSD de a depasi pragul electoral de 2 % (1,26 %) 1935, octombrie – desprinderea PSIR (C. Popovici) de PSU 1936, aprilie – adoptarea, în cadrul Congresului PSD, a unui nou program politic ce prevedea unele masuri de contracarare a ascensiunii fascismului iunie – atacul Garzii de Fier asupra sediului PSD din Bucuresti 1937, decembrie – participarea PSD si PSU la alegerile parlamentare pe liste comune (0, 94 %) 1938, ianuarie – fuziunea PSU cu PSD 10 februarie – instaurarea dictaturii regale; scoaterea în afara legii a PSD si PSR 1940 – dizolvarea PSR 5 6 februarie – transformarea CFSN în partid politic, sub forma Frontului Salvarii Nationale (FSN) 7 aprilie – prima Conferinta Nationala a FSN; alegerea lui Ion Iliescu în functia de presedinte al partidului 20 mai – câstigarea alegerilor de catre FSN (66 % din voturi) si candidatul sau la presedintie, Ion Iliescu (85 %) 16 noiembrie – Conferinta Nationala a Partidului Democrat al Muncii a hotarât crearea Partidului Socialist al Muncii, prin unirea cu Partidul Socialist Român 1991, 16-17 martie – Conventia Nationala a FSN; asezarea pe baze doctrinare a partidului; desprinderea grupului „FSN-20 mai” 27 septembrie – schimbarea violenta a guvernului Roman 1992, februarie – PSDR fondeaza, împreuna cu PNTCD si o serie de partide liberale, Conventia Democratica din România (CDR) 27-29 martie – Conventia FSN; divizarea partidului; alegerea lui Petre Roman în functia de presedinte al FSN 27-28 iunie – Conferinta Nationala a grupului desprins din FSN care formeaza un nou partid, Frontul Democrat al Salvarii Nationale (FDSN) sustinând candidatura lui Ion Iliescu pentru alegerile prezidentiale 27 septembrie – FDSN obtine primul loc în alegerile parlamentare (28 % din voturi) formând un guvern minoritar; Ion Iliescu câstiga alegerile prezidentiale în turul doi, obtinând 61,5 % din voturi 1993, 31 martie – FSN fuzioneaza cu Partidul Democrat, schimbându- si denumirea în FSN (PD) 19 aprilie – guvernul Vacaroiu publica „Strategia de reforma economicosociala a programului de guvernare ” 28-29 mai – Conventia Nationala Extraordinara FSN (PD) de la Constanta; prezentarea raportului „De la proiectul de idei la actiunea practica ”, reafirmând optiunea social-democrata a partidului; schimbarea denumirii în Partidul Democrat (PD) 1 iulie – crearea efemerei Aliante Social- Democrate din care au facut parte PD, Partid ul Social-Democrat Traditional, Partidul Republican Român si Partidul Democrat Muncitoresc 9-10 iulie – schimbarea denumirii FDSN în Partidul Democratiei Sociale din România (PDSR) si absorbtia Partidului Republican, Partidului Cooperatist si a Partidului Socialist Democratic din România; aparitia programului „Cum sa realizam schimbarea în bine a României? Un proiect social-democrat realist ”, sustinut de Adrian Nastase 1994, 24 februarie – absorbirea de catre PD a Partidul Democrat al Muncii si adoptarea motiunii „Pentru o noua Românie a muncii si dreptatii” aprilie – adoptarea de catre PD a „Declaratiei de la Oradea”, document ideologic în problema nationala si a relatiei cu minoritatile etnice 7 1995 – PD se aliaza cu PSD Traditional si PSD Independent, si fuzioneaza cu Partidul Unitatii Social Democrate condus de Nicolae Dide - PSDR paraseste CDR; fondarea Uniunii Social Democrate (USD), alianta electorala între PD si PSDR 1996, 3 noiembrie – PDSR pierde alegerile parlamentare si prezidentiale în favoarea coalitiei CDR-USD si trece în opozitie; PD si PSDR participa la formarea guvernului de coalitie 1997, iulie – Conferinta Nationala a PDSR; desprinderea unui grup condus de Teodor Melescanu, denumit Alianta pentru România (ApR) aparitia ”Fundatiei Ioan Aurel Stoica” 1998, toamna – îndepartarea grupului Severin din PD; adoptarea rezolutiei lui Petre Roman „Reîntoarcerea PD la matca social-democratiei”; 1999, 13 mai – destramarea USD în urma denuntarii unilaterale a acordului de catre Sergiu Cunescu, presedintele PSDR. septembrie, crearea, de catre PDSR, a Institutul Român de Studii Social Democrate 9 octombrie – Conferinta Nationala a PSDR stabileste strategia electorala a pentru anul 2000, desemneaza candidatul la presedintie (Ion Iliescu) si propune so lutii pentru guvernare în documentul „Raport politic pentru scoaterea României din criza ” 16 octombrie 1999 Alexandru Athanasiu a câstigat postul de Presedinte al PSDR 2000 – formarea unei aliante electorale între PDSR, PSDR si Partidul Umanist din România (PUR), sub forma Polului Democratiei Sociale din România 22 iulie 2000 – absorbtia Partidului Socialist de catre PSDR 26 noiembrie – Polul Democratiei Sociale din România câstiga alegerile parlamentare (37 % din voturi); Ion Iliescu câstiga alegerile prezidentiale obtinând 67 % din voturi în turul doi 2001, 16 iunie – constituirea Partidului Social Democrat (PSD), în urma fuziunii dintre PDSR si PSDR; alegerea lui Adrian Nastase în functia de presedinte al partidului 2002 – aparitia documentului „Spre normalitate – o viziune social-democrata moderna privind viitorul României”, material care propune principalele directii de actiune în post-tranzitie iunie,- aparitia Institutul Social Democrat „Ovidiu Sincai” 2003 – februarie, Adrian Nastase a declarat la Snagov: "Este de discutat daca fundamentul doctrinar care a condus la ruperea FSN mai exista". 8 socialiste, mai ales la nivel politic, prin aparitia Partidului Social-Democrat German în 1863. Raspândirea acestor idei la nivel european s- a facut prin intermediul Internationalelor Socialiste. Prima dintre ele, fondata la Londra în 1864, sub denumirea de Asociatia interntionala a muncitorilor a stabilit legaturi între organizatiile muncitoresti din Europa si America de Nord. Dezbaterile au fost marcate, însa, de dispute ireconciliabile, culminând cu reprimarea Comunei din Paris, în 1871, ceea ce a contribuit la dizolvarea organizatiei în 1876. Internationala a II-a, fondata la Paris în 1889, cu prilejul Expozitiei Universale, parea sa se înd repte spre acelasi rezultat, însa institutionalizarea ei, prin deschiderea unui Birou Socialist International, la Bruxelles, în 1900, a adus-o din nou în prim plan. Internationala a II- a s-a bazat pe o mai mare autonomie a organizatiilor socialiste nationale si pe fundamentarea unor principii comune generale ale socialistilor, cum ar fi sustinerea actiunilor revendicative ale muncitorilor, combaterea deviatiei anarhiste, a militarismului si a razboiului, a colonialismului, si realizarea unei adevarate solidaritati internationale între partidele si organizatiile afiliate. B. Geneza social democratiei românesti si activitatea sa pâna la sfârsitul primului razboi mondial 1. Contextul epocii La mijlocul secolului al XIX- lea, România era un stat aflat în zorii existentei sale. În plan economic, agricultura reprezenta principala ramura, în ciuda modului de exploatare de tip feudal. Reformele agrare din 1864, 1878 si 1889 nu au avut un efecte semnificative asupra acestui gen de exploatare, iobagia fiind înlocuita cu munca pentru datorii. Industria cunostea un progres lent, care a fost accentuat de-abia la sfârsitul secolului. Principalele sectoare ale acestei ramuri erau industria extractiva (pe baza zacamintelor petroliere de pe Valea Prahovei) si prelucrarea lemnului, ambele dominate de capitalul strain. În ceea ce priveste structurile sociale, taranimea constituia grupul dominant, din punct de vedere numeric. În acelasi timp, însa, puterea politica se afla în mâinile marilor proprietari, care controlau domeniul agr icol, si a marii burghezii, care controla industria, finantele si bancile. O categorie mai redusa, dar în plina dezvoltare era cea a muncitorilor industriali. Acestia proveneau din rândurile taranimii ruinate care migrase la oras, si a mestesugarilor saraciti din mediul urban. Ei erau concentrati în centrele industriale ale tari, Bucuresti, Timisoara, Ploiesti, Galati, Braila, Bacau, Iasi, Turnu Severin si Craiova. Viata lor era deosebit de grea, datorita introducerii lente a masinismului, a zilei de lucru de 12-14 ore, a lipsei repausului duminical, a unei legislatii ocrotitoare a muncii, a salariilor mici, a angajarii de femei si copii si a conditiilor de munca dificile (locatii insalubre). Sistemul politic românesc din acea vreme, în special dupa adoptarea Constitutiei din 1866, era caracterizat de o democratie tipica secolului al XIX-lea. Acest lucru era evident numai dupa o privire la sistemul electoral de tip cenzitar. Votul 10 se facea pe colegii în functie de venit, iar populatia majoritara era comasata în ultimul colegiu (al III-lea) votând printr- un delegat la 50 de persoane. Astfel, spectrul politic era dominat de reprezentantii marilor proprietari (conservatorii) si ai burgheziei (liberalii). 2. Perioada pre-institutionala a socialismului În principatele române, ideile socialiste au cunoscut o raspândire limitata, de obicei sub influenta intelectualilor cu studii în strainatate. În Moldova si Tara Româneasca transferul de idei s- a facut mai ales pe filiera franceza, datorita predilectiei pentru cultura franceza în aceasta zona, sub imboldul redescoperirii radacinilor latine comune. O prima tentativa a fost cea a lui Teodor Diamant, care, sub influenta lui Fourier, a înfiintat în 1835 falansterul de la Scaeni (Prahova), o comunitate de productie în care erau puse în aplicare principii avangardiste generoase (ziua de munca de 8 ore, distributie în functie de munca depusa, instruire). În cele din urma, în 1836, autoritatile au desfiintat falansterul, la presiunile guvernului tarist reactionar. În 1841, Diamant a încercat sa înfiinteze în Moldova familisterele, colonii agro-industriale alcatuite din familii de robi tigani. Dupa revolutia de la 1848 si reflexele sale de tip social, în ceea ce priveste situatia taranilor, ideile de tip socialist au fost propagate prin intermediul presei muncitoresti si socialiste, reprezentate de Telegraful român (1865), Analele tipografice (1869), Uvrierul si Lucratorul român (1872). În jurul acestor publicatii s-au format cercuri socialiste, în rândul carora s- au afirmat personalitati marcante ca Titus Dunca, Zamfir Arbore, fratii Ioan si Gheorghe Nadejde. Un aflux important l- a avut venirea în tara a unui grup de emigranti rusi si basarabeni, cunoscuti sub numele narodnici, prigoniti de autoritatile tariste, între care se remarcau Constantin Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu si dr. N. Russel. Ei au adus o infuzie noua de idei socialiste de tip anarhist, dominante în Rusia, dar si de tip german, prin intermediul revistelor Basarabia (1879) si Contemporanul (1881). Prima dintre ele este desfiintata în 1879 de autoritati, din nou, la presiunile rusilor. Revista Contemporanul a reusit sa supravietuiasca în epoca datorita profilului sau stiintific, bazat pe materialismul lui Vasile Conta, si datorita scrierilor politice ale lui Dobrogeanu-Gherea si a altor intelectuali de marca, ca Vasile G. Mortun, Theodor Sperantia, Sofia Nadejde, Anton Bacalbasa, Constantin Mille, Vasile Lates, s. Ei au dat o orientare moderna miscarii socialiste românesti, prin sprijinirea implicarii în lupta politica legala. Aceasta orientare s- a concretizat prin aparitia, în 1886, a studiului lui Gherea, Ce vor socialistii români? Expunerea socialismului stiintific si Programul socialist , o analiza marxista a societatii românesti care sustinea formarea unui partid socialist românesc si o serie de revendicari democratice de perspectiva (votul universal, libertatea presei, egalitatea femeilor cu barbatii etc.). Totodata, Cercul de studii sociale „Drepturile omului” , de la Bucuresti, fondat în 1884, a constituit un important pol al comunitatii de idei social-democrate. Este semnificativ faptul ca socialistii participa la alegerile parlamentare sin 1888 si 1892, reusind sa- si trimita doi reprezentanti în Camera Deputatilor. 11 congres, din aprilie 1898, s-a remarcat disputa dintre Alexandru Ionescu, sustinatorul unei linii mai apropiate de muncitori si Mortun, sustinatorul unei politici de apropiere fata de liberali. Aceasta apropiere s- a manifestat prin sustinerea de liste comune la nivelul unor orase în alegerile comunale din toamna anului 1898. În 1899, situatia partidului a devenit foarte dificila. Problemele de sustinere materiala a activitatii partidului au devenit critice ridicând multe semne de întrebare cu privire la viabilitatea sa. De asemenea, autoritatile centrale au dus o politica sustinuta de descurajare a miscarii si de discreditare în rândul opiniei publice. La nivel rural s-a desfasurat o adevarata campanie de reprimare a activistilor so cialisti. În aceste conditii, congresul din aprilie 1899 a devenit hotarâtor pentru soarta partidului. În cadrul acestuia, unii lideri ai partidului (Vasile G. Mortun, George Diamandi, Alexandru Radovici), apreciind ca România era o tara slab dezvoltata, cu un proletariat în formare, incapabil sa- si asume un rol istoric propriu, au propus fondarea unui partid „national-democrat” care sa constituie o alternativa reala la cele doua partide dominante. De fapt, aceasta era doar o manevra prin care o parte a membrilor partidului încercau sa- si justifice apropierea de liberali. În cele din urma, acesti lideri, numiti si „generosi”, au parasit PSDMR, care s-a destramat, si s- au înscris în Partidul Liberal. Ei au alcatuit aripa de stânga a PNL, care a avut un rol important în luarea deciziei ca acest partid sa militeze pentru realizarea reformei agrare si a celei electorale. Între 1893-1899, PSDMR a organizat actiuni revendicative pentru adoptarea unor masuri legislative favorabile muncitorilor. Printre acestea s-a numarat greva de la Galati (iunie 1893) si alte 180 de greve. Totodata, PSDMR a participat la activitatea parlamentara. Înca din 1888, organizatiile socialiste de la Iasi si Bucuresti au luat parte la alegerile parlamentare împreuna cu Partidul Democrat- Radical, reusind alegerea a doi deputati (Ioan Nadejde si Vasile G. Mortun), în 1892. PSDMR a luat parte la alegerile generale din 1895 si 1899, având, pâna în 1899, un deputat (Vasile G. Mortun) în parlament. PSDMR a criticat guvernele liberale si conservatoare, cerând adoptarea unor legi în favoarea taranimii si muncitorimii, si de sprijinire a învatamântului. Aceste pozitii au fost întarite prin conferintele saptamânale sustinute de membri ai partidului la clubul din Bucuresti. 3. Reconstituirea partidului Dupa destramarea partidului, cluburile muncitoresti au fost desfiintate cu exceptia clubului de la Bucuresti, în cadrul caruia au continuat sa activeze personalitati ca I. C. Frimu, C. Z. Buzdugan si Christian Racovski. În iunie 1901 este fondat cercul România muncitoare, ca loc de dezbatere a ideilor socialiste. Acest cerc publica revista saptamânala România muncitoare (1902, 1905-1914), la care mai colaboreaza Dobrogeanu- Gherea, Constantin Mille si Alexandru Ionescu. În acelasi timp, la Iasi, se constituie Cercul de studii sociale unde activeaza personalitati ca Max Vexler, Litman Ghelerter, Ion Sion, Ilie Moscovici si Mihai Gheorghiu Bujor. Aceste cercuri continua sa se manifeste, în special prin manifestatiile de la 1 Mai. O influenta importanta asupra socialistilor români este exercitata de revolutia rusa din 1905-1907. Prin intermediul unor manifestatii este condamnata represiunea 13 tarista. Un avânt important îl cunoaste miscarea sindicala, ajungându- se la formarea a 345 de asociatii la nivelul întregii tari. În 1906 este fondata Comisia Generala a Sindicatelor din România. Aceasta a organizat numeroase greve si actiuni de protest pâna în 1910, cea mai importanta fiind greva de la Galati din iunie 1907. Principalul eveniment din aceasta perioada a fost rascoala taraneasca din 1907. Cercul România muncitoare a luat atitudine împotriva guvernului, ceea ce a atras suspendarea temporara a revistei sale. De asemenea, delegatia socialistilor români la Congresul Internationalei a II-a de la Stuttgart a determinat adoptarea unei rezolutii de protest împotriva reprimarii rascoalei. Ca represalii, Christian Racovski, unul dintre membrii delegatiei a fost expulzat din tara pâna în 1911. În iulie 1907, la conferinta sindicatelor si cercurilor socialiste de la Galati, se decide formarea Uniunii Socialiste si a Comisiei Generale a Sindicatelor, ca miscari de tranzitie catre un nou partid social-democrat. În aceasta perioada a fost adoptata asa zisa „lege Orleanu”, care interzicea dreptul la asociere si la greva al angajatilor statului. Uniunea si Comisia au condamnat aceasta lege, alaturi de majoritatea opiniei publice, si au organizat numeroase actiuni de protest ce au culminat cu greva generala din ianuarie 1910. La 31 ianuarie 1910 este înfiintat Partidul Social Democrat Român (PSDR). Conducerea centrala era asigurata de Comitetul Executiv (în 1910) din care faceau parte I. C. Frimu, Mihai Gh. Bujor, Christian Racovski, Dimitrie Marinescu si Constantin Vasilescu. Conducerea sindicatelor a ramas în sarcina Comisiei Generale alcatuita din Gheorghe Cristescu, Dumitru Popp, Constantin Popovici si Iordan Ionescu. Un rol important continua sa îl joace Dobrogeanu-Gherea a carui lucrare Neoiobagia a avut o influenta importanta asupra directiei partidului, mai ales în domeniul rural, unde a fost sustinuta o reforma agrara radicala. Programul partidului nu a suferit modificari substantiale cu exceptia introducerii unor revendicari privind tratamentul egal al evreilor cu românii si reducerea stagiului militar la un an. Organizatiile locale constau în cluburile România muncitoare. Din 1914, aceste cluburi devin sectiuni ale partidului. Principalul organ al partidului a fost, în aceasta perioada, România muncitoare (1910-1914), urmat de Lupta (1914-1916) si Socialismul (1918-1921). În martie 1910 a fost aprobat statutul si regulamentul Tineretului muncitor, devenit Comitetul central al miscarii tineretului muncitoresc din România, în 1912. În 1910 se înfiinteaza, pentru o scurta perioada, fiind reluata între 1912-1913, scoala de propaganda a partidului, la care predau I. C. Frimu, Gh. Bujor, Ecaterina Arbore, Christian Racovski si Constantin Graur. În august 1912 se organizeaza la Bucuresti Cercul feminin, care se extinde apoi si în restul tarii. Desi participa la alegerile din 1912 si 1914, PSDR nu reuseste sa obtina mandate în parlament cu exceptia lui Constantin Popovici care candideaza ca independent în 1914. În aceste conditii votul universal a devenit principalul deziderat al PSDR, asa dupa cum se remarca si în timpul Congreselo r al II- lea (iulie 1912) si al III-lea (aprilie 1914). Treptat, se remarca si o tendinta accentuata de distantare fata de sindicate si de actiune politica autonoma. În timpul razboaielor balcanice (1912-1913) PSDR adopta o pozitie antirazboinica, militând pentru realizarea unei „republici federative a popoarelor balcanice” si a unei federatii a partidelor socialiste balcanice. În acest context, în 1915 este organizata o conferinta la care participa socialisti din Grecia si Bulgaria. 14 sectiunii a fost Adevarul. Glasul poporului (1903-1914, 1917-1919), succedat de Tribuna socialista (1919-1921). Miscarea a fost sustinuta de muncitori si de paturi ale taranimii. Structura organizatorica s-a bazat pe sectiunile create, mai întâi la nivel rural, apoi si la nivel urban. Conducerea activitatii a fost asigurata de Comitetul regnicolar român, transformat în Comitetul Central Român, apoi, dupa 1918, în Comitet Executiv. Documentele programatice sustineau obiective maximale specifice ale socialdemocratiei timpurii, precum desfiintarea proprietatii private si transformarea ei în proprietate colectiva si transformarea sistemului de productie capitalist într- un sistem de productie socialist. În practica, partidul a sustinut revendicari cu un caracter democratic, cum ar fi introducerea votului universal, direct si secret, garantarea libertatii presei, a dreptului de asociere si de întrunire, introducerea impozitului proportional pe venit, a unei legislatii a muncii mai generoase (asigurari sociale, ziua de lucru de opt ore, protejarea muncii femeilor si copiilor), redistribuirea pamântului catre masele taranesti si drepturi egale pentru toate nationalitatile. La sfârsitul secolului al XIX-lea în diferite orase din Transilvania si Banat au aparut organizatii socialiste în strânsa legatura cu Internationala a II-a. În anii 19021903, iau fiinta si o serie de organizatii social-democrate în mediul rural din Transilvania. În anii 1906-1908, dupa organizarea sectiei românesti a Partidului Social- Democrat din Ungaria, aceasta a organizat o ampla actiune de dobândire a votului universal, un pas important pentru emanciparea nationala a românilor din aceste provincii. În cursul acestei actiuni, socialistii au initiat o colaborare mai strânsa cu Partidul National Român. Din 1911, socialistii transilvaneni au lansat o campanie de demonstratii antirazboinice ale muncitorimii. Dupa declansarea razboiului, ziarul Adevarul a fost suspendat, iar activitatea partidului interzisa de guvernul de la Budapesta. Majoritatea membrilor partidului au fost mobilizati fortat si trimisi pe front. În iulie 1917, Comitetul Central al partidului, activând în ilegalitate, a lansat un manifest îndemnând la greve, demonstratii de masa, parasirea frontului si actiuni de subminare a Imperiului Austro -Ungar. În urma Congresului din mai 1918 a fost aprobata conlucrarea cu Partidul National Român în vederea eliberarii nationale a românilor transilvaneni. La 12 noiembrie s- a format Consiliul National Român, alcatuit din sase membri ai socialdemocratilor transilvaneni si sase membri a Partidului National Român, ca unic for al vointei românilor din aceste provincii. Membri ai partidului au fost alesi în cond ucerea consiliilor nationale locale. La Adunarea Nationala de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, au fost prezenti 150 de delegati socialisti care s-au pronuntat pentru unirea Transilvaniei cu România. În cuvântul sau, Iosif Jumanca a aratat ca social-democratii sprijina Unirea, precizând: „Social-democratia nu- i identica cu lipsa simtului national. Noi nu zicem ubi bebe ibi patria , d impotriva, zicem ca, acolo unde ti-e patria, acolo trebuie sa-ti cauti de ea”. Reprezentantii social-democratilor transilvaneni au intrat si în Marele Sfat National, constituit la 2 decembrie 1918, si au facut parte din Consiliul Dirigent (pâna la 4 august 1919, la Resortul social, Ioan Flueras, iar la Resortul industriei, Iosif Jumanca). Dupa unificarea tarii, socialistii tra nsilvaneni au militat pentru unificarea fortelor socialiste la nivelul întregii tari, contribuind la elaborarea programului politic 16 unic al tuturor partidelor socialiste din România (mai 1919). La Conferinta de la Sibiu, din septembrie 1919, partidul a adoptat denumirea de Partid Socialist din Ardeal si Banat. Doi reprezentanti ai partidului (Ioan Flueras si Eugen Rozvan) au facut parte din delegatia socialistilor români care s-a deplasat la Moscova pentru convorbirile cu reprezentantii Internationalei a III-a. Primul nu a fost primit din cauza participarii în Consiliul Dirigent alaturi de reprezentanti ai „dusmanului de clasa”. De altfel, majoritatea socialistilor transilvaneni s-au pronuntat în favoarea mentinerii programului din 1919. Ei au fost principalii initiatori ai motiunii „de dreapta” supusa dezbaterii Consiliului General al Partidului Socialist în februarie 1921, si s- au retras din partid în urma respingerii motiunii. Adeptii gruparii de stânga au participat la Congresul general din mai 1921. 6. Partidul Social-Democrat Român din Bucovina Primele organizatii socialiste românesti din Bucovina dateaza din deceniile sapte si opt ale secolului al XIX- lea, când s- au constituit diverse asociatii socialiste cu caracter cultural. Oamenii de cultura bucovineni care locuiau la Viena au alimentat aceste asociatii cu literatura politica si le- au activitatea de grupare în sindicate si apoi în partid. La congresul Partidului Social-Democrat din Austria (Viena, 1897) s- a adoptat principiul functionarii partidului pe nationalitati. Astfel social-democratia din Bucovina s-a reorganizat, fiind create partide social-democrate pe nationalitati. Sectia social-democrata din Bucovina era autonoma în problemele muncitorimii române, îsi convoca propriile forumuri, care alege au conducerea proprie, dirija activitatea muncitorimii române bucovinene si a sectiei sale de femei. Congresul Organizatiei regionale internationale social-democrate din Bucovina, la care luau parte delegati alesi de partidele nationale, proportional cu numarul membrilor fiecarui partid, stabilea tactica si strategia, precum si actiunile comune, alegea comitetul executiv international, format din reprezentantii tuturor partidelor social-democrate nationale. La începutul secolului al XX- lea activitatea s-a desfasurat mai ales prin sindicate, care grupau muncitori români din Cernauti, Suceava, Radauti, Storojinet. În 1905 s-a format la Cernauti, Secretariatul politic si sindical, ca for de conducere al miscarii social-democrate române din Bucovina. În iulie 1906 s-a constituit Partidul Social-Democrat Român din Bucovina (PSDRB). Membrii marcanti ai partidului erau George Grigorovici (presedinte), Iacob Pistiner, Tatiana Grigorovici, Rudolf Gaidosch, Traian Dan. Organul central de presa a fost Lupta (1906-1910), urmat de Vremea Noua (1920-1921). PSDRB a cuprins muncitori români din întreprinderile oraselor Bucovinei, functionari si intelectuali. Partidul s-a organizat pe bazele create de sindicatele muncitoresti, mai ales pe cel al tipografilor. Programul partidului se inspira în cea mai mare parte din programul general al social-democratiei austriece, cu accent mai mare pe reforme în cadrul regimului imperial, prin actiunea parlamentara. Social-democratii români aveau puncte de vedere diferite în ce priveste rezolvarea problemei nationale: unii propuneau o confederatie democratica a popoarelor din imperiu, altii unirea tuturor românilor într- un singur stat national. Strategic, partidul se înscria pe linia triumfului socialismului prin reforme democratice si o a sprijinirii unei largi miscari socialiste de solidaritate internationala. 17 formarea unei categorii de mici proprietari, ridicarea productivitatii prin asigurarea de catre stat a mijloacelor tehnice, îngrasaminte, iar pe plan extern, pentru mentinerea de relatii amicale cu toate statele si popoarele. Pe plan international se desfasura o vie dezbatere privind caile de evolutie a miscarii muncitoresti. Internationala a II- a daduse faliment în 1914, când socialistii francezi si germani au votat pentru credite de razboi. În martie 1919 a luat fiinta Internationala a III- a Comunista, din initiativa lui V. Lenin, iar în partidele socialiste s-au creat curente în favoarea aderarii la aceasta Internationala. În aceasta perioada, în sânul Partidului Socialist au aparut grupuri care sustineau afilierea la Internationala a III-a Comunista, ca expresie a spiritului revolutionar al miscarii. În 1920, o delegatie a partidului a avut discutii la Moscova cu lideri ai Internationalei Comuniste, în urma carora a fost demarata actiunea de afiliere a partidului la aceasta organizatie. În cadrul sedintei Consiliului General al Partidului Socialist din 30 ianuarie - 3 februarie 1921, au fost supuse la vot trei motiuni: a gruparii de stânga, care cerea afilierea fara rezerve, a gruparii de centru, care sustinea discutarea problemei în cadrul sectiilor partidului, si a gruparii „de dreapta”, care sustinea mentinerea programului deja existent al partidului. Motiunea stângii a întrunit majoritatea, fapt care a determinat retragerea gruparii „de dreapta” din partid si marginalizarea gruparii de centru. În mai 1921, gruparea de stânga a convocat Congresul partidului care a consfintit afilierea Partidului Socialist din România la Internationala Comunista si transformarea sa în Partidul Comunist Român (P.C.). 2. Încercarile de reunificare Membrii care au parasit Consiliul General al Partidului Socialist în februarie 1921 au înfiintat Comitetul Central al social-democratiei române. Crearea acestuia a dus la fondarea, în iunie 1921 a Federatiei Partidelor Socialiste din România. Federatia cuprindea organizatii socialiste distincte, care fiintau autonom pe temeiul principiului regional: Partidul Social-Democrat din Bucovina, Partidul Socialist din Banat, Partidul Socialist din Transilvania, Partidul Socialist din România. La nivel national, însa, Federatia dispunea de un grup parlamentar aparte în Camera Deputatilor. În ansamblu, a fost adoptata o politica moderata, în contrast cu actiunile comunistilor, care au fost scosi în afara legii în 1924. În 1926 Federatia avea 12 de membri Un moment important l-a reprezentat afilierea la Internationala Socialista, denumita conjunctural „a II-a si jumatate”, oficial, Uniunea muncitoreasca internationala a partidelor socialiste, cu sediul la Viena. În decembrie 1922 reprezentantii Internationalei Socialiste au publicat „Manifest catre muncitorii socialisti din toate tarile”. Pe baza prevederilor acestui document a fost convocat Congresul de la Hamburg în mai 1923. Din partea partidului Socialist român a fost prezent Ilie Moscovici. Ca reprezentant permanent al miscarii social-democrate din România pe lânga noua organizatie, a fost dr. Iacob Pistiner din Bucovina. La Congresul de la Marsilia (august 1924) România a avut ca reprezentanti ai Federatiei Partidelor Socialiste din România pe Ioan Flueras, Ilie Moscovici, dr. Iacob Pistiner si Serban Voinea. 19
110ani - 110 ani
Course: Elite politice (R1R2108)
University: Universitatea de Vest din Timisoara
- Discover more from:
