- Information
- AI Chat
Deficiența mintală - Grade: b
Pedagogie (pedagogie)
Universitatea din Oradea
Recommended for you
Preview text
Deficiența mintală 1. Definiţia deficienţei mintale (DM) DM este relativ greu de definit. Jordan şi Clausen analizând o serie de definiţii date întârzierii mintale, remarcă faptul că acestea sunt unilaterale, fiind concepute pentru a servi fie psihologilor, fie pentru medicină, fie sunt realizate pentru pedagogi. O dificultate majoră în elaborarea unei definiţii unanim acceptate rezidă în faptul că DM este o realitate complexă, care se manifestă în forme foarte diverse, implicând simultan tulburări organice, funcţionale dar şi psihologice, cu repercusiuni sociale, relaţionale etc. În anii '70 în România, dr. Şt. Ionescu şi Vasile Radu formulau următoarea definiţie pentru DM: DM este tipul de deficienţă determinat de un complex de factori etiologici, cu acţiune defavorabilă asupra creierului în perioada de maturizare, având 2 consecinţe principale: 1) încetinirea sau oprirea ritmului de evoluţie, mai ales a funcţiilor cognitive; 2) diminuarea competenţei sociale. Este o definiţie operantă şi foarte apropiată de alte definiţii din literatura occidentală sau de ale unor autori autohtoni. C-tin Păunescu: DM este în general şi rămâne ireversibilă, dar personalitatea este educabilă şi acest aspect reprezintă mai mult decât diagnosticul de rang sau de performanţă la care facem trimitere când ne raportăm la DM. R. Zazzo („Debilităţile mintale”) defineşte debilitatea mintală (sau DM uşoară) ca fiind un deficit global congenital şi ireversibil pentru care criteriile testului Binet-Simon sau ale oricărui test de aceeaşi natură îl situează înte 50-70 QI. Debilitatea mintală este prima zonă de insuficienţă mintală, insuficienţă legată de exigenţele societăţii, variabile de la o societate la alta. Această insuficienţă are determinanţi biologici, având un efect ireversibil în starea actuală a cunoştinţelor noastre. II. Terminologia DM: cauzele diversităţii termenilor O primă cauză a diversităţii terminologice este că aceeaşi categorie de deficienţă a fost abordată din unghiuri diferite: medicină, psihologie, sociologie. O altă cauză rezidă în faptul că gravitatea deficitului în raport cu norma, etalonul, etiologia, prognosticul pedagogic şi social, numeroasele tulburări asociate a determinat apariţia a numeroşi termeni descriptivi. A treia cauză a diversităţii termenilor este concepţia diferitelor şcoli faţă de DM. Consecinţele diversităţii termenilor utilizaţi sunt: utilizarea pentru aceeaşi categorie de deficienţă a formulelor diferite (deficienţă mintală, deficienţă intelectuală, întârziere mintală, intelectuală, handicap intelectual, dizabilitate etc.); menţionarea doar a unui dintre aspectele deficienţei; utilizarea simultană de noţiuni ale căror sfere şi conţinuturi se suprapun parţial. Se identifică 3 tendinţe distincte în încercarea de a stabili o terminologie unitară şi o clasificare adecvată a diferitelor categorii: 1) O primă tendinţă este aceea de a utiliza o noţiune gen, adică o noţiune cu caracter integrator pentru a desemna toate formele şi gradele de nedezvoltare mintală. De exemplu: deficienţă mintală, oligofrenie, întârziere mintală. 2) A doua tendinţă întâlnită la Şcoala Franceză de Defectologie este cea de a utiliza termenul de debilitate mintală pentru a desemna întreaga categorie de DM. 3) A treia tendinţă este aceea de a utiliza în descrierea şi definirea DM exclusiv conceptul de oligofrenie, criteriile de clasificare fiind preluate din simptomatologia clinică. Exemple de termeni utilizaţi în definirea DM (abordare istorică): idiotism, idioţie, encefalopatie infantilă, insuficienţă mintală sau slăbiciune mintală. 1.2 Clasificările DM au avut ca punct de plecare atingerea unui grad de sistematizare teoretică şi practică. Criteriile de clasificare sunt numeroase: gradul deficitului; Coeficienţii intelectuali Aşa cum remarcă Inhelder, limitele deficienţei mintale diferă în funcţie de autori, pentru că debilitatea marchează graniţa între normalitate şi subnormalitate. Limitele dintre diferitele categorii, grade ale deficienţelor mintale sunt foarte diferite. De exemplu, în Anglia sunt numiţi proşti indivizii cu un IQ cuprins între 70-85. Debilii mitali au un IQ între 50-70. Imbecilii au IQ-ul între 50-20, iar idioţii au IQ mai mic de 20. Reperele elveţiene sunt: stupizi: IQ între 95-85; debili: 90-70; imbecili:70-50; idioţi: mai mic de 50. În încercarea de a furniza o terminologie generală, Asociaţia Americană pentru Deficienţă Mintală a numit un comitet de nomenclatură într-o încercare de unificare a terminologiei, respectiv de stabilire a IQ-ului pentru fiecare grad al întârzierii mintale. Sunt stabilite 5 grade ale deficienţelor mintale: 1) întârziere mintală de graniţă: IQ = 85-70; 2) deficienţă mintală uşoară: IQ = 70-55; 3) deficienţă mintală moderată: IQ = 55-40; 4) deficienţă mintală severă: IQ = 40-25; 5) deficienţă mintală profundă: IQ mai mic de 25. Piaget şi Inhelder constată că la deficienţii intelectuali există o dezvoltare incompletă a inteligenţei. În studiile realizate de Inhelder, idiotul nu depăşeşte nivelul senzorio-motor de dezvoltare, imbecilul nu depăşeşte gândirea intuitivă marcată de egocentrism şi ireversibilitaate mintală, iar debilul mintal atinge stadiul operativităţii doar în plan concret, neatingând niciodată stadiul operaţiilor formale. 2) Criteriul etiologic de clasificare a deficienţelor mintale Tredgold ne propune 4 grupe sau subcategorii: a) Amneţie primară: etiologia este aici ereditară; b) Amenţie secundară: originea deficitului este extrinsecă (generată de mediu); c) Amenţie mixtă: datorată ambelor cauze; d) Amenţie fără cauză direct decelabilă (de stabilit). Tredgold realizează diferenţierea între deficienţele mintale primare, care sunt de origine familială, ereditară şi cele secundare, care sunt consecinţa unor factori de risc, factori externi, „atingeri” externe manifestate în cursul concepţiei, a naşterii sau în prima copilărie. Lewis deosebeşte 2 grupe: 1) deficientul mintal de tip subcultural; 2) deficientul mintal de tip patologic. În prima categorie sunt incluşi toţi subiecţii al căror deficit se datorează unor factori educativi şi sociali. În a doua categorie sunt incluse toate cazurile în care factorul etiologic este reprezentat de leziuni organice bine definite mai ales la nivelul SN. Clasificarea realizată de Strauss descrie 2 categorii de deficienţă mintală: de tip a) endogen şi de tip b) exogen. Termenul de endogen înglobează toate deficienţele mintale care nu prezintă nici un semn de atingere lezională cerebrală. Criteriul b) se asociază cu leziuni cerebrale de origine natală, perinatală sau post natală. Mathisiva foloseşte termenii de debili în raport cu etiologia: debilitate normală şi debilitate patologică. Debilitatea normală este echivalentul debilităţii endogene din clasificarea lui Struss, în timp ce debilitatea patologică este asociată cu debilitatea exogenă. Vermeylen distinge între debilul armonic şi cel dizarmonic. Primul prezintă o înapoiere mintală simplă, uşoară şi compensată de numeroase trăsături pozitive în planul personalităţii. În plan social lucrurile se compensează, aceştia fiind sociabili. Debilul diazarmonic se caracterizează prin numeroase tulburări afective şi caracteriale, la acest nivel putând fi desprinse mai multe tipuri clinice: instabilii, debilii emotiv şi proştii. Aceştia din urmă pot avea o bună capacitate de comunicare şi o bună capacitate mnezică, înşelându-i pe cei din jur. 3) Criteriul de clasificare educaţional Acest criteriu respectă poziţia prognostică a diagnosticianului. În general, aceste clasificări grupează deficienţii în 2/3 categorii (cu menţiunea că nu se folosesc în prezent aceşti termeni): nerecuperabili/irecuperabili;
Deficiența mintală - Grade: b
Course: Pedagogie (pedagogie)
University: Universitatea din Oradea
