- Information
- AI Chat
Eseu - Filosofie - Natura umana si mortalitatea
Filosofie
Universitatea din București
Preview text
Victor-Adrian Alecu XII C Colegiul Național „Dimitrie Cantemir”
NATURA UMANĂ ȘI MORALITATEA
-COMENTARIU-
Problematica firii și existenței omenești este un subiect ce se află în continuă discuție încă din Antichitate. De la Teoria Formelor lui Platon continuând cu operele unor mari filosofi precum Augustin, Montaigne și Descartes unicitatea omului prin ființa sa cât și prin conștiința sa a fost dezbătută îndelung, dând naștere unor numeroase filosofii și școli de gândire. Totuși, nu putem afirma faptul că o opinie cu adevărat modernă față de acest subiect s-a format înainte de secolul XVIII, filosofii acelui veac (și al celor de după) având la dispoziție secole întregi de informații și de idei ale predecesorilor, astfel fiind creată o fundație solidă de concepte peste care se pot construi principii și percepții noi. Una dintre cele mai luminate minți ale acestei noi generații de gânditori a fost Immanuel Kant, filosof și scriitor german și figură centrală a filosofiei occidentale. Acesta și-a petrecut o mare parte din viață sintetizând începuturile raționalismului, cât și ale empiricismului, două curente aflate în conflict. Primul susține faptul că unele informații pot fi obținute exclusiv prin conștiință, fără experiență senzorială sau culturală, prin intuiție, deducție logică înnăscută, ș.a.m. în timp ce al doilea afirmă că singura cale de a obține informații este prin experiență, aceasta modelând intuiția și ideile. Toată această muncă implicând filosofii ce susțin atât dominația ideii dar și dominația experiențelor fizice a modelat gândirea lui Kant, în special în domeniul eticii. Fragmentul dat reprezintă esențializarea conceptului central al deontologiei, ce ilustrează ideea că moralitatea unei acțiuni ar trebui să se bazeze pe faptul că acea acțiune în sine este corectă sau greșită în conformitate cu o serie de reguli, mai degrabă decât pe baza consecințelor acțiunii. În viziunea lui Kant orice acțiune ar trebui să fie pusă în balanță cu un imperativ, din alegerea acestei „contragreutăți” izvorând conflictul etic. Natura umană, datorită unui egoism justificat și o iubire de sine, tinde să aleagă un imperativ ipotetic pentru acțiunile sale: „Este bine să spun adevărul pentru că lumea mă va aprecia”. Deși acest comportament este unul corect: „spunerea adevărului”, acesta nu este și moral deoarece se urmărește un scop ignorant și personal. O abordare corectă, din punctul de vedere a filosofului german, este compararea acțiunii cu un imperativ categoric: „Este bine să spun adevărul pentru că așa trebuie/
așa este bine”, astfel cel ce a rostit această frază are ca scop Binele Suprem. Așadar, din punct de vedere etic, omul ar trebui considerat un scop, un ideal, o destinație finală a gândului, acea fiind Binele Suprem, nu un mijloc prin care se pot realiza alte scopuri degradante și, în imaginarul unei lumi perfecte kantiene, total irelevante. În ceea ce îl privește pe Kant, atingerea acestei stări de Bine Universal este scopul unui om, al tuturor oamenilor de fapt, perfecțiunea morală a societății putând fi atinsă doar printr-un efort colectiv, fiecare persoană urmărind să fie cât mai corectă cu putință. Din acest motiv umanitatea ar trebui privită ca un ideal și nu ca un mijloc ce trebuie utilizat, un tren ce merge către nici o destinație existentă (sau cunoscută) nefiind niciodată ales în favoarea unuia cu un program bine stabilit și cu o destinație clară, bine definită: aceea a Binelui Suprem. Ideea unui scop universal al existenței omului a fascinat numeroși succesori ai lui Immanuel Kant, fiecare adăugând concepte noi filosofiei sale, majoritatea acestor filosofi ulteriori menținând ideea impecabilității etice și a efortului colectiv. Printre aceștia însă s-a remarcat un gânditor ce a susținut același ideal dar mijloace complet diferite pentru a-l obține. Friedrich Nietzsche a fost un filosof german ce a susținut atingerea unei lumi perfecte prin efort individual și prin promovarea unei atitudini competitive, ce nu ține cont de etică în relațiile cu celelalte persoane, ci doar în relația cu sinele. După cum reiese și din fragmentul dat acesta vede viața ca suferință și rănire, în care doar cel mai puternic poate supraviețui. În viziunea lui Nietzsche scopul existenței este de a deveni “omul cel puternic și biruitor” – Ubermensch, supraomul ce este capabil să treacă prin toate încercările vieții și să iasă învingător. Pasul principal în atingerea stadiului de supraom este schimbarea, aceasta fiind axată pe restructurarea grilei de valori personale și în special pe ignorarea distragerilor lumești, ale căror unic scop este de a împiedica omenirea să își atingă adevăratul potențial. Această ignoranță benefică, în viziunea filosofului, variază de la obiceiuri mici (înlocuirea halbei ocazionale de bere cu un pahar de lapte) până la desconsiderarea unor dogme și religii întregi, în special a creștinismului. Deși Kant a văzut această religie ca o piesă esențială în finalizarea puzzle-ului Binelui Suprem, Nietzsche a fost de părere că valorile promovate de aceasta sunt doar piedici inutile în obținerea omului perfect. El a văzut creștinismul ca soluția omului slab, ce este conștient de incapabilitatea sa, dar în loc să se schimbe o promovează ca o valoarea: lașitatea a devenit pacifism, sărăcia – modestie și incapacitatea de răzbunare – milostenie. Deși egoismul promovat de Nietzsche a fost catalogat în numeroase feluri de-a lungul istoriei: de la puțin exagerat la total extremist, filosoful
lui Sisif, rege din mitologia greacă ce și-a petrecut toată viața păcălind Moartea și Zeii dar care în final a fost condamnat la a-și petrece eternitatea făcând o sarcină fără nici un rost. Astfel filosoful vede viața oricărui om ca „vânare de vânt”, o fugă continuă de mortalitate și, orice lucru făcut de om este, în final, lipsit de sens, decesul inevitabil scoțând toată însemnătatea dintr-o faptă. Acest fapt poate deprima total orice ființă, se poate pune întrebarea „Dacă viața oricum nu are nici un sens, de ce să mai trăiesc câteva decenii când o pot termina acum?”, astfel se naște problema suicidului în existențialism. Totuși Camus spune că tocmai absurditatea vieții o face demnă de trăit: unicitatea umană este tocmai faptul că omul trăiește o viață care nu are nici un scop final, și vrea să trăiască această viață, în ciuda tuturor argumentelor prezentate. Voința de a trăi dăinuie chiar și atunci când nu există un motiv pentru a trăi. Astfel filosoful promovează acceptarea acestui absurd, după cum reiese și din textul propus, precum Sisif fiecare om trebuie să își ia destinul (piatra) în propriile mâini și să continue urcarea muntelui (trecerea prin viață) fiind complet conștient că la final viața sa va fi terminată subit, luând-o la vale alături de bolovanul eroului grec. Totuși cel mai important sfat pe care Camus îl dă cititorilor săi nu este de încerca ruperea acestui cerc vicios al absurdității, ci acceptarea lui și, asemenea regelui mitologic, sfidarea Zeilor prin trăirea unei vieți fără sens cât mai fericit cu putință, în cuvintele filosofului francez: „trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif cum își împinge piatra cu zâmbetul pe buze”. Concluzionând, se poate observa că problematica naturii umane a preocupat până și cele mai ilustre minți ale lumii moderne și, cu trecerea anilor, se remarcă o tendință ce mută găsirea sensului vieții de la un efort colectiv, susținut de Kant prin promovarea imperativului categoric și Binelui Suprem, la un efort pur individual susținut de Nietzsche, în care fiecare persoană este responsabilă pentru atingerea potențialului maxim personal și doar o lume în care fiecare om își urmărește țelul propriu este o lume perfectă, populată de supraoameni perfecți. În final, s-a ajuns la o interpretarea neobișnuită a sensului existenței: aceea a lipsei acestuia. După cum susține și Camus viața nu are nici o însemnătate și nici un Bine Suprem sau Ubermensch va persista în fața morții dar, ca un omagiu adus Zeităților atât de crude și, de ce nu, adus și acestei existențe fără rost, Omul fericit, ar trebui să privească în fața absurdului și să zâmbească cu poftă.
Eseu - Filosofie - Natura umana si mortalitatea
Course: Filosofie
University: Universitatea din București
